alegeri.md

Anul electoral 2009 a devenit anul “schimbării”. După două campanii parlamentare succesive, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) s-a văzut nevoit să cedeze puterea în pofida faptului că la alegerile din 5 aprilie a obţinut 60 de mandate din 101, iar la cele repetate din 29 iulie — 48 de mandate. “Schimbarea” s-a produs ca urmare a unui conflict politic între PCRM şi opoziţia liberală, care după alegerile ordinare a reuşit să blocheze alegerea de către Parlament a şefului statului, provocînd alegeri anticipate.

Campania electorală pentru alegerile din 5 aprilie a fost una acerbă, marcată de numeroase învinuiri la adresa guvernării comuniste de intimidare a partidelor politice de opoziţie (în special, a celor extraparlamentare), de utilizare a resurselor administrative şi de ingerinţă în politica editorială a mass mediei publice, soldată cu declanşarea unui război mediatic contra opoziţiei. În consecinţă, pe 6 aprilie, anunţarea rezultatelor preliminare ale alegerilor a declanşat proteste de masă spontane contra acestor rezultate, pretinse a fi fraudate de către PCRM. Protestele desfăşurate preponderent de tineri au fost iniţial paşnice, însă pe 7 aprilie au degenerat în acte de violenţă soldate cu vandalizarea clădirilor Preşedinţiei şi Parlamentului. Forţele de ordine nu au reuşit să controleze situaţia de la început, pentru ca ulterior să pornească o campanie de reprimare, arestare şi intimidare a protestatarilor, care a avut drept rezultat numeroase cazuri de tortură şi maltratare a protestatarilor deţinuţi şi cel puţin un deces confirmat.

[↓] Rezulatele alegerilor parlamentare din 5 aprilie 2009

Concurenţi electorali		Voturi	%	Mandate
	Partidul Social Democrat	56,866	3.7%	0
	Partidul Liberal	201,879	13.13%	15
	Alianţa “Moldova Noastră”	150,155	9.77%	11
	Partidul Popular Creştin Democrat	46,654	3.04%	0
	Partidul Comuniştilor din Republica Moldova	760,551	49.48%	60
	Partidul Liberal Democrat din Moldova	191,113	12.43%	15
	Partidul Democrat din Moldova	45,698	2.97%	0
	Uniunea Centristă din Moldova	42,211	2.75%	0
	Mişcarea social-politică “Acţiunea Europeană”	15,481	1.01%	0
	Partidul Dezvoltării Spirituale “Moldova Unită”	3,357	0.22%	0
	Partidul Conservator	4,399	0.29%	0
	Sergiu Banari	8,759	0.57%	0
	Ştefan Urîtu	2,803	0.18%	0
	Victor Răilean	667	0.04%	0
	Partidul Republican din Moldova	1,436	0.09%	0
	Tatiana Ţîmbalist	2,467	0.16%	0
	Alexandr Lomakin	2,591	0.17%	0

Intimidarea liderilor opoziţiei prin dosare penale fabricate anterior, declaraţiile provocatoare ale liderilor PCRM la adresa opoziţiei, făcute a doua zi după alegeri, precum şi modul violent în care a reacţionat guvernarea la protestele din 6–7 aprilie împotriva rezultatelor alegerilor, au escaladat conflictul politic dintre PCRM şi partidele parlamentare de opoziţie. Ca urmare, opoziţia parlamentară a blocat alegerea şefului statului şi nici unul din candidaţii la preşedinţie înaintaţi de PCRM (candidatul principal — Zinaida Grecianîi şi candidaţii formali — Andrei Negruţă şi Stanislav Groppa) nu au reuşit să acumuleze majoritatea necesară de 61 de voturi. În această situaţie, în conformitate cu prevederile constituţionale, Parlamentul a fost dizolvat şi au fost stabilite alegeri parlamentare anticipate pentru data de 29 iulie.

Coalizarea forţelor politice de opoziţie, evenimentele care au urmat după 7 aprilie, plecarea lui Marian Lupu, fostul preşedinte al Parlamentului (2005–2009) din rîndurile PCRM şi aderarea acestuia la Partidul Democrat din Moldova au generat o migraţie de alegători şi au condus la schimbarea configuraţiei forţelor politice în ajunul alegerilor parlamentare anticipate.

La alegerile anticipate din 29 iulie PCRM a obţinut 48 de mandate din 101 şi astfel a pierdut majoritatea parlamentară, ceea ce a determinat pierderea guvernării. Celelalte partide care au acces în Parlament au decis să se coalizeze contra PCRM şi au creat Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE) care a preluat guvernarea. PCRM a replicat prin trecerea în opoziţie şi blocarea procedurii de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova, refuzînd să voteze pentru unicul candidat al alianţei de guvernămînt, Marian Lupu, liderul PDM. În consecinţă, criza politică din 2009 a fost transferată în 2010.

[↓] Rezulatele alegerilor parlamentare din 29 iulie 2009

Concurenţi electorali		Voturi	%	Mandate
	Partidul Comuniştilor din Republica Moldova	706,732	44.69%	48
	Partidul Popular Creştin Democrat	30,236	1.91%	0
	Alianţa “Moldova Noastră”	116,194	7.35%	7
	Partidul Liberal	232,108	14.68%	15
	Partidul Liberal Democrat din Moldova	262,028	16.57%	18
	Partidul Democrat din Moldova	198,268	12.54%	13
	Partidul Social Democrat	29,434	1.86%	0
	Partidul Ecologist “Alianţa Verde” din Moldova	6,517	0.41%	0

Intriga alegerilor pentru Adunarea Populară (AP) a Găgăuziei, desfăşurate în două tururi de scrutin, pe 16 şi 30 martie 2008, a constat în reactualizarea raportului forţelor politice din regiune. Aceleaşi grupări politice, care în decembrie 2006 au intrat în competiţia pentru funcţia de Guvernator al Găgăuziei (şef al executivului), s-au angajat în contestarea supremaţiei în legislativul regional: Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM); susţinătorii Guvernatorului Găgăuziei, Mihail Formuzal, grupaţi sub auspiciile organizaţiei neguvernamentale Mişcarea “Găgăuzia Unită” (MGU) şi părtaşii primarului municipiului Comrat, Nicolai Duduglo, care în decembrie 2006 a pierdut competiţia electorală în faţa lui Mihail Formuzal.

Miza principală a PCRM a constat în obţinerea unui rezultat care să-i permită menţinerea status quo-lui — controlul asupra AP. Aderenţii MGU au rîvnit victoria pentru a asigura armonizarea activităţii AP cu cea a Guvernatorului, iar aderenţii primarului Nicolai Dudoglo au mizat pe obţinerea unui scor suficient de bun pentru a impune o soluţie de compromis în disputa celor două tabere rivale — alegerea lui Dudoglo în funcţie de preşedinte al AP.

În urma alegerilor, nici una din cele trei forţe nu a putut fi identificată drept învingătoare, adică capabilă să formeze ori să consolideze o majoritate în AP pentru alegerea organelor de conducere a forului reprezentativ din regiune. Chiar dacă calculul aderenţilor primarului municipiului Comrat s-a dovedit a fi rezonabil, nici una din cele două forţe rivale nu s-a grăbit să accepte varianta de compromis a lui Nicolai Dudoglo. Abia după o perioadă de patru luni, după mai multe încercări scandaloase, a fost confirmată alegerea conducerii Adunării Populare.

Alegerile pentru AP a Găgăuzia au, de obicei, un specific mai pronunţat în comparaţie cu alegerile parlamentare naţionale. Este o consecinţă directă a utilizării sistemului electoral majoritar într-un spaţiu, oarecum, “neformatat” din punct de vedere politic. În Găgăuzia, încrederea cetăţenilor în partidele politice este mult mai joasă decît în ansamblu pe ţară, unde partidele se bucură de încrederea a doar 15–20% din respondenţi. Liderii politici din regiune explică această atitudine a cetăţenilor prin faptul că legislaţia Republicii Moldova împiedică înregistrarea partidelor regionale. În astfel de circumstanţe, alegătorii găgăuzi preferă să voteze cele mai credibile persoane din localităţi, apartenenţa lor politică contînd mai puţin. Evident, de cea mai mare încredere se bucură candidaţii neafiliaţi politic — independenţi, care îşi desfăşoară campaniile în baza promisiunilor de soluţionare a unui şir de probleme foarte concrete cu care se confruntă cetăţenii.

Anul electoral 2007 a avut drept miză principală obţinerea conducerii în organele de administraţie publică locală. Unul din scopurile colaterale declarate ale formaţiunilor politice lansate în alegerile locale s-a rezumat la estimarea potenţialului în vederea pregătirii pentru participarea la alegerile parlamentare din 2009. Rezultatele alegerilor locale din 3 iunie 2007 marchează începutul unei situaţii cu totul deosebite, cu impact semnificativ asupra vieţii politice din Republica Moldova pentru următorii ani. Pierderea alegerilor locale de către Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) a avut drept efecte: renunţarea la “parteneriatului politic pentru integrare europeană” dintre putere şi opoziţie; antagonizarea relaţiilor dintre puterea centrală şi administraţia publică locală; revizionismul ideologic al partidului de guvernămînt şi regruparea forţelor opoziţiei.

Scăderea rating-ului PCRM în ajunul alegerilor locale pînă la 1/3 din simpatiile electoratului a pus formaţiunea într-o situaţie inedită. În perioada dominaţiei absolute pe scena politică PCRM a reuşit să-şi facă doar inamici politici. Şi la alegerile locale din 2007 comportamentul PCRM a fost îndreptat spre persecutarea candidaţilor opoziţiei, inclusiv ai celei “constructive”, respingînd toţi potenţialii parteneri de coaliţii. Acest lucru a avut un efect contraproductiv pentru PCRM în cazul alegerilor primarului municipiului Chişinău. După ce în urma primului tur al alegerilor, principalii candidaţi — Veaceslav Iordan (candidatul PCRM) şi Dorin Chirtoacă (candidatul PL) au obţinut un rezultat relativ strîns (27.62% — Veceaslav Iordan versus 24.37% — Dorin Chirtoacă), coalizarea forţelor de opoziţie în jurul lui Dorin Chirtoacă cumulată cu noutatea şi caracterul carismatic al candidatului PL, au permis acestuia să cîştige detaşat în cel de-al doilea tur al alegerilor cu 61.17% în faţa contracandidatului PCRM (38.83% din voturi).

Eşecul electoral al PCRM în alegerile locale a provocat un război propagandistic împotriva opoziţiei, avîndu-l în calitate de protagonist pe şeful statului — Vladimir Voronin. Acesta din urmă n-a ezitat să le reproşeze cetăţenilor că ar fi votat “incorect” la 3 iunie. În consecinţă, timp de aproximativ o lună şi jumătate consilierii raionali, aleşi la 3 iunie, atît din partea partidului de guvernămînt, cît şi din partea a vreo 5–6 partide de opoziţie, s-au obstrucţionat reciproc în procesul de alegere a preşedinţilor executivelor raionale.

În urma negocierilor de coalizare, opoziţia agregată a acces la conducere în aproximativ 2/3 din raioane. Drept urmare a rezultatelor alegerii preşedinţilor raioanelor şeful statului a recunoscut că în Republica Moldova s-a creat o situaţie politică absolut nouă. În virtutea celor întîmplate, Vladimir Voronin a declarat sistarea “parteneriatului politic” cu “opoziţia constructivă” pentru faptul că aceasta a pactizat cu “opoziţia intransigentă” împotriva PCRM. O altă reacţie a partidului de guvernămînt la “victoria agregată” a opoziţiei a fost reducerea pe cale legislativă a potenţialului acesteia, din perspectiva alegerilor parlamentare din 2009, prin adoptarea unor modificări la Codul Electoral: interzicerea deţinerii funcţiilor publice de către posesorii cetăţeniilor multiple; ridicarea pragului electoral; interzicerea blocurilor pre-electorale.

[↓] Rezulatele alegerilor locale generale din 3 şi 17 iunie 2007

Concurenţi electorali		Consilii raionale şi municipale		Consilii orăşeneşti şi săteşti		Primari
		Mandate	%	Mandate	%	Mandate	%
	Partidul Democrat din Moldova	117	10.43%	1,155	10.87%	74	8.25%
	Partidul Comuniştilor din Republica Moldova	465	41.44%	4,220	39.73%	334	37.35%
	Alianţa “Moldova Noastră”	220	19.61%	2,036	19.17%	157	17.61%
	Partidul Legii şi Dreptăţii	2	0.18%	63	0.59%	3	0.33%
	Partidul Popular Creştin Democrat	98	8.73%	814	7.66%	59	6.58%
	Partidul Liberal	22	1.96%	163	1.53%	13	1.45%
	Partidul Social-Liberal	30	2.67%	321	3.02%	26	2.9%
	Partidul Social Democrat din Moldova	36	3.21%	294	2.77%	15	1.67%
	Partidul Ecologist “Alianţa Verde” din Moldova			12	0.11%	2	0.22%
	Partidul Popular Republican	27	2.41%	272	2.56%	19	2.12%
	Uniunea Centristă din Moldova	15	1.34%	155	1.46%	14	1.56%
	Partidul European			2	0.02%
	Partidul Umanist din Moldova	5	0.45%	40	0.38%	1	0.11%
	Partidul Dezvoltării Spirituale “Moldova Unită”			3	0.03%
	Partidul Democraţiei Sociale din Moldova	46	4.1%	416	3.92%	28	3.12%
	Partidul Conservator	1	0.09%	5	0.05%
	Partidul Naţional Liberal	5	0.45%	76	0.72%	5	0.56%
	Blocul electoral “Patria-Родина — Равноправие”	14	1.25%	163	1.53%	10	1.11%
	Uniunea Muncii “Patria-Родина”
	Partidul Socialist din Moldova			14	0.13%
	Partidul Agrar din Moldova			3	0.03%
	Mişcarea Profesioniştilor “Speranţa-Надежда”
	Partidul Republican din Moldova			1	0.01%
	Candidaţi independenţi	19	1.69%	393	3.7%	135	15.05%

Alegerile ordinare ale Guvernatorului Găgăuziei s-au desfăşurat la 3 şi 17 decembrie 2006. La 22 decembrie, Curtea de Apel de la Comrat a confirmat legalitatea desfăşurării celor două tururi de scrutin şi alegerea liderului opoziţiei regionale, Mihail Formuzal, în funcţia de Guvernator al Găgăuziei. Interesul pentru alegeri, la fel ca şi pentru consecinţele rezultatelor acestora a fost unul mare. Acest interes s-a datorat atenţiei acordate de către comunitatea internaţională modului de implementare a prevederilor Planului de Acţiuni Uniunea Europeană — Republica Moldova. În plus, a revenit în prim-plan problema relaţiilor Chişinău-Comrat, după conflictul din februarie 2002.

Victoria candidatului opoziţiei nu a reprezentat o surpriză, mai degrabă a fost surprinzător că reprezentatul puterii — Gheorghii Tabunşcik, nu a putut ajunge nici măcar în cel de al doilea tur de scrutin. Au existat cîţiva factori, oarecum legaţi între ei, care au explicat acest fenomen. Cetăţenii de origine găgăuză întotdeauna şi-au manifestă deschis simpatiile pro-ruseşti. Asta explică de ce PCRM s-a bucurat de cea mai mare susţinere în regiunea găgăuză (peste 80% la alegerile din 2001), atunci cînd se declara promotor deschis al unei politicii externe pro-ruseşti. Schimbarea de către PCRM, la limita anilor 2003–2004, a vectorului politicii externe — declararea integrării europene drept scop strategic al Republicii Moldova, şi-a avut imediat impactul la alegerile parlamentare din martie 2005, cînd suportul pentru Partidul Comuniştilor a scăzut pînă la 30%. Acest fapt, pliat pe conflictul din 2002 dintre Chişinău şi Comrat, dar mai cu seamă pe conflcitul legat de hărţuirea permanentă a lui Mihail Formuzal, s-a manifestat într-un vot de susţinere a ultimului.

Alegerile parlamentare din 6 martie 2005 s-au desfăşurat pe fundalul “revoluţiilor cromatice” din Georgia, România şi Ucraina. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) a cîştigat alegerile cu un scor electoral de 46%, obţinînd 56 de mandate din 101. Intriga alegerilor a constat în faptul că PCRM a fost susţinut în mod deschis de liderii “revoluţiilor oranj” (Mihail Saakaşvili şi Victor Iuşcenko) şi de preşedintele României, Traian Băsescu pe ultima sută de metri a campaniei electorale. Pe de altă parte, principala forţă de opoziţie — Blocul Moldova Democrată (BMD), a fost suspectat de o parte a mass-media că ar fi susţinut de cercuri politice de la Moscova, doritoare să se răzbune pe PCRM pentru declinarea aşa-zisului “Memorandum Kozak” şi schimbarea vectorului politicii externe a Republicii Moldova.

În urma alegerilor parlamentare din 6 martie 2005, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) a obţinut cu 15 mandate mai puţin decît în legislatura precedentă, pierzînd astfel posibilitatea de a alege independent Preşedintele Republicii Moldova. În această situaţie, re-alegerea lui Vladimir Voronin, liderul PCRM la funcţia de şef al statului era posibilă doar prin coalizarea cu o parte din opoziţia parlamentară formată din Blocul Moldova Democrată (BMD) — 34 mandate şi Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) — 11 mandate. Retragerea Partidului Democrat din Moldova (PDM) din componenţa BMD (compus din: Alianţa Moldova Noastră (AMN) — 23 de deputaţi, Partidul Democrat — 8 deputaţi şi Partidul Social-Liberal (PSL) — 3 deputaţi) şi înregistrarea propriei fracţiuni parlamentare a schimbat configuraţia forţelor politice în Parlament. PDM a anunţat că va participa la alegerea Preşedintelui Republicii Moldova, dorind să evite astfel alegerile parlamentare anticipate.

[↓] Rezulatele alegerilor parlamentare din 6 martie 2005

Concurenţi electorali		Voturi	%	Mandate
	Partidul Comuniştilor din Republica Moldova	716,336	45.98%	56
	Partidul Popular Creştin Democrat	141,341	9.07%	11
	Blocul electoral “Moldova Democrată”	444,377	28.53%	34
	Partidul Social Democrat din Moldova	45,551	2.92%	0
	Blocul electoral “Patria-Родина”	77,490	4.97%	0
	Silvia Kirillov	3,145	0.2%	0
	Mişcarea social-politică Republicană “Ravnopravie”	44,129	2.83%	0
	Uniunea Centristă din Moldova	11,702	0.75%	0
	Alexandru Buşmachiu	747	0.05%	0
	Uniunea Muncii “Patria-Родина”	14,399	0.92%	0
	Maia Laguta	1,011	0.06%	0
	Ştefan Matei	1,934	0.12%	0
	Partidul Ţărănesc Creştin Democrat din Moldova	21,365	1.37%	0
	Andrei Ivanţoc	1,678	0.11%	0
	Alexandru Arsenii	572	0.04%	0
	Alexei Busuioc	983	0.06%	0
	Tudor Tătaru	2,273	0.15%	0
	Fiodor Ghelici	1,102	0.07%	0
	Victor Slivinschi	495	0.03%	0
	Anatolii Soloviov	452	0.03%	0
	Partidul Republican din Moldova	592	0.04%	0
	Mircea Tiron	284	0.02%	0
	Partidul Dreptăţii Social-Economice din Moldova	25,870	1.66%	0

Reprezentanţii opoziţiei nu au propus vreun candidat propriu la funcţia de şef al statului. Prin urmare, ambele candidaturi înregistrate de comisia specială pentru alegerea şefului statului (candidatul principal — Vladimir Voronin şi candidatul formal — Gheorghe Duca) au fost propuse de grupuri ale deputaţilor PCRM, cu scopul de a satisface cerinţele Curţii Constituţionale care, interpretînd articolul 78 al Constituţiei, specifica: “la alegerile pentru funcţia de Preşedinte al RM trebuie să participe cel puţin doi candidaţi”. Marea surpriză a alegerilor prezidenţiale din 4 aprilie 2005 a fost participarea celor 11 deputaţi ai PPCD şi 3 ai PSL la votarea preşedintelui, de rînd cu cei 56 de deputaţi ai fracţiunii PCRM şi 8 deputaţi ai fracţiunii PDM. Deputaţii AMN nu au participat la votare. În consecinţă, din cei 78 de deputaţi care au participat la alegerea şefului statului 75 au votat pentru Vladimir Voronin. Contracandidatul lui Voronin, Gheorghe Duca, a obţinut un singur vot, iar 2 buletine au fost declarate nevalabile.

Ca urmare a deciziei primarului de Chişinău, Serafim Urechean de a renunţa la postul de primar în schimbul celui de deputat parlamentar, a intervenit necesitatea de organizare a alegerilor anticipate pentru funcţia de primar al municipiului Chişinău. Ambele tururi ale alegerilor din iulie 2005 au fost declarate nevalabile ca urmare a participării electorale reduse (mai puţin de 1/3 din numărul persoanelor înscrise în listele electorale). La scrutinul din 10 iulie 2005 au participat 27% de alegători, iar la alegerile repetate din 24 iulie 2005 la vot s-au prezentat doar 19.8% de alegători. Ultimii au acordat majoritatea voturilor Zinaidei Greceanîi, candidatului susţinut de PCRM, în detrimentul lui Valerii Klimenco (ceilalţi concurenţi nu au participat la alegerile repetate).

Comisia Electorală Centrală a stabilit organizarea alegerilor noi pentru data de 27 noiembrie 2005. Aceste alegeri au fost marcate prin apariţia remarcabilă a lui Dorin Chirtoacă, unul din liderii Partidului Liberal (fostul Partid al Reformei), care era pînă la acel moment un partid puţin activ şi puţin cunoscut în rîndul populaţiei. Şi de această dată participarea electoratului la votare (22.42%) a fost sub limita de validare a alegerilor. Cea de-a patra încercare de alegere a primarului din 11 decembrie 2005, de asemenea, a eşuat, la urne prezentîndu-se doar 22.62% din alegători. Cele mai multe voturi le-a obţinut Vasile Ursu, viceprimarul de Chişinău, susţinut de PCRM (52.91%) şi Dorin Chirtoacă (35.62%). În această situaţie, a fost luată decizia de a stabili un moratoriu privind organizarea de noi alegeri, conducerea capitalei fiind asigurată de primarul interimar.

Alegerile locale din 25 mai 2003 s-au deosebit în mod cardinal de toate celelalte 7 campanii electorale care s-au desfăşurat după declararea independenţei Republicii Moldova din 1991. În primul rînd, a fost prima campanie desfăşurată sub guvernarea comunistă, care în 2001 a preluat întreaga putere după interzicerea Partidului Comunist în august 1991. În al doilea rînd, această campanie a fost apreciată de către experţi şi observatorii internaţionali drept cea mai obscură, cu derogări notabile de la angajamentele internaţionale privind alegerile democratice. Autorităţile au fost acuzate de abuz de putere, utilizare de resurse publice, influenţarea mass-mediei publice în reflectarea campaniei electorale.

La urnele de vot s-au prezentat 57.8% din cetăţenii cu drept de vot, mai puţin decît la alegerile locale din 1999. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) a cîştigat detaşat alegerile locale, înlăturînd astfel ultimul obstacol în instaurarea “verticalei puterii” de stat. Prin aceasta PCRM a provocat consolidarea opoziţiei în jurul primarului de Chişinău, Serafim Urechean, care s-a lansat în campania electorală în calitate de candidat independent. În pofida unor presiuni şi hărţuieli fără precedent din partea guvernării comuniste, Serafim Urechean a reuşit să cîştige postul de primar al capitalei în competiţie cu contra-candidatul comunist Vasile Zgardan şi să devină lider recunoscut al opoziţiei.

[↓] Rezulatele alegerilor locale generale din 25 mai şi 8 iunie 2003

Concurenţi electorali		Consilii raionale şi municipale		Consilii orăşeneşti şi săteşti		Primari
		Mandate	%	Mandate	%	Mandate	%
	Partidul Democrat din Moldova	92	8.17%	936	8.63%	73	8.13%
	Partidul Comuniştilor din Republica Moldova	615	54.62%	5,416	49.96%	368	40.98%
	Blocul electoral “Alianţa Social-Liberală Moldova Noastră”	227	20.16%	2,402	22.16%	191	21.27%
	Partidul Democrat Agrar din Moldova	31	2.75%	268	2.47%	18	2.0%
	Partidul Socialist din Moldova			21	0.19%	3	0.33%
	Partidul Popular Creştin Democrat	82	7.28%	570	5.26%	20	2.23%
	Mişcarea Profesioniştilor “Speranţa-Надежда”	2	0.18%	19	0.18%	3	0.33%
	Blocul electoral “PSD-PSL”	38	3.37%	500	4.61%	44	4.9%
	Mişcarea social-politică “Forţa Nouă”			2	0.02%
	Partidul Socialiştilor din Republica Moldova			22	0.2%	2	0.22%
	Mişcarea social-politică Republicană “Равноправие”	3	0.27%	35	0.32%	2	0.22%
	Partidul Republican din Moldova			4	0.04%
	Uniunea Centristă din Moldova	13	1.15%	167	1.54%	17	1.89%
	Candidaţi independenţi	23	2.04%	479	4.42%	157	17.48%

Alegerile pentru Adunarea Populară a Găgăuziei au avut loc în baza sistemului electoral uninominal, în două tururi de scrutin, pe 16 şi, respectiv, pe 30 noiembrie 2003. Aceste alegeri au urmat crizei politice din 2002, în timpul căreia întreaga putere fusese luată de către reprezentanţii PCRM în urma demisiei din funcţie a Guvernatorului Dmitrii Croitor. În cursa electorală pentru 35 de mandate de deputaţi ai Adunării Populare a Găgăuziei s-au înscris 185 de candidaţi. În urma scrutinului Partidul Comuniştilor a obţinut 16 mandate, Partidul Socialiştilor şi Mişcarea “Ravnopravie” — cîte un mandat, iar 17 deputaţi au fost aleşi dintre candidaţii independenţi. În calitate de Preşedinte al Adunării Populare a fost ales deputatul PCRM — Stepan Esir.

Ca urmare a conflictului dintre administraţia autonomiei găgăuze şi autorităţile centrale ale Republicii Moldova, Guvernatorul Găgăuziei, Dumitru Croitor, şi-a prezentat demisia provocînd alegeri anticipate pentru funcţia de guvernator.

Conflictul iscat în ianuarie 2002, a pornit de la un control al Curţii de Conturi în Găgăuzia care a constatat cazuri de delapidări de fonduri publice. Ca urmare, Adunarea Populară din Gagauz Yeri a iniţiat procedura de destituire a guvernatorului, acţiune susţinută de către Preşedintele Republicii Moldova — Vladimir Voronin, care l-a acuzat în mod public pe Dumitru Croitor de implicare în aceste delapidări, numindu-l “hoţ”. Administraţia găgăuză a respins acuzaţiile şi s-a opus desfăşurării referendumului de destituire a guvernatorului, fapt care a condus la divizarea membrilor Adunării Populare în două grupări antagoniste. Pentru acţiunile îndreptate împotriva desfăşurării referendumului de destituire, guvernatorul Dumitru Croitor, preşedintele Adunării Populare a Găgăuziei, Mihail Kendighelean şi şefului Direcţiei de Protocol şi drept al Adunării Populare, Ivan Burgudji, au fost supuşi urmăririi penale. Ivan Burgudji a fost condamnat la 5 ani de privare de libertate pentru abuz de putere, huliganism rău intenţionat şi activitatea sa politică de opoziţie, celelalte dosare fiind mai târziu clasate.

La 21 iunie 2002, ca urmare a presiunilor interne şi celor din partea autorităţilor centrale, Dumitru Croitor demisionează din funcţia de Guvernator al Găgăuziei, motivând oficial prin faptul că Adunarea Populară ignoră opinia sa în cazul adoptării deciziilor şi îi respinge orice iniţiative. Alegerile anticipate au fost fixate pentru ziua de 6 octombrie 2002, cu un an înainte de expirarea mandatului guvernatorului în exerciţiu. Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmosferă de nervozitate şi suspiciune, întrucît alegerile erau percepute drept cale de soluţionare a conflictului politic. La alegeri au participat: Gheorghe Tabunşcic, candidat independent, primul guvernator al Găgăuziei în perioada 1995–1999, susţinut de Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM); Mihail Formuzal, primar al oraşului Ceadîr-Lunga; Stepan Topal, primul preşedinte al Găgăuziei, nerecunoscut de către autorităţile de la Chişinău, din perioada 1990–1995; Constantin Tauşanji, primar al municipiului Comrat; Ilia Stamat, fost deputat PCRM în Parlamentul Republicii Moldova. Din cauza nivelului de participare sub limita validării scrutinului — 41.4%, alegerile din 6 octombrie au fost invalidate, votarea repetată fiind fixată pentru 20 octombrie 2002. Pentru a asigura victoria candidatului susţinut de PCRM — Gheorghe Tabunşcic, a fost neutralizată influenţa ex-guvernatorului, Dumitru Croitor, căruia iniţial i s-au pus piedici să se înregistreze în calitate de candidat, ca la 16 octombrie 2002 să fie numit de către Vladimir Voronin în calitate de ambasador al Republicii Moldova la Organizaţia Mondială a Comerţului. Din competiţia electorală a fost exclus şi Stepan Topal, pentru presupuse fraude legate de colectarea semnăturilor pentru înregistrarea în calitate de candidat. Finalmente, în condiţiile suportului din partea PCRM şi ca urmare a eliminării din cursa electorală a unor contracandidaţi, victoria la alegerile repetate din 20 octombrie 2002 i-a revenit lui Gheorghe Tabunşcic cu un procentaj de 50.99%. Ceilalţi doi contracandidaţi: Mihail Fomuzal şi Constantin Tauşanji, au acumulat 43.22% şi, respectiv, 5.78% din voturi.

Anul electoral 2001 a marcat începutul unei noi etape în viaţa social-politică şi economică a Moldovei. Victoria absolută a Partidului Comuniştilor din Republica Moldova la alegerile parlamentare anticipate din 25 februarie 2001, a permis PCRM să aleagă independent şeful statului la 4 aprilie 2001 şi astfel să preia întreaga putere politică în stat. În consecinţă, PCRM a devenit primul partid comunist care a ajuns la guvernare prin intermediul unor alegeri libere şi corecte.

Alegerile parlamentare anticipate din 25 februarie 2001 au fost organizate ca urmare a incapacităţii Parlamentului de a alege şeful statului în decembrie 2000. Alegerile s-au desfăşurat pe fundalul manifestării efectelor a două crize — economică şi constituţională. Prima s-a declanşat la scurt timp după colapsul financiar din Rusia din august 1998 şi a afectat extrem de puternic economia Republicii Moldova, care abia reuşise să înregistreze prima creştere economică în 1997 după un puternic declin de aproape 7 ani. Criza constituţională s-a declanşat în 1999, odată cu lansarea iniţiativei preşedintelui Petru Lucinschi de revizuire a Constituţiei, în scopul extinderii prerogativelor prezidenţiale. Această iniţiativă a fost contracarată de Parlament, care a votat o revizuire constituţională contrară intenţiilor Preşedintelui, ce limita anumite atribuţii prezidenţiale şi dispunea alegerea Preşedintelui de către Parlament prin votul a 3/5 din deputaţi. Suplimentar, în primăvara anului 1999 avuse loc destrămarea Alianţei de guvernămînt pentru Democraţie şi Reforme (ADR). Scandalurile de corupţie care au însoţit destrămarea ADR au compromis ireparabil partidele componente ale acesteia (Convenţia Democrată din Moldova, Mişcarea pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă, Partidul Forţelor Democratice) în alegerile parlamentare anticipate.

În aceste condiţii, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) a fost perceput de către alegători drept alternativă partidelor de la guvernare asociate cu greutăţile tranziţiei, ceea ce i-a adus PCRM victoria absolută la alegerile parlamentare din 25 februarie 2001. PCRM a obţinut 50% din votul alegătorilor şi 71 de mandate din 101, fiind primul partid comunist în istorie care a preluat întreaga putere politică într-un stat prin intermediul unor alegeri libere şi corecte. Restul mandatelor au fost împărţite de Blocul electoral “Alianţa Braghiş” (BeAB) — 19 mandate şi Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) — 11 mandate.

[↓] Rezulatele alegerilor parlamentare din 25 februarie 2001

Concurenţi electorali		Voturi	%	Mandate
	Partidul Popular Creştin Democrat	130,810	8.24%	11
	Blocul electoral “Credinţă şi Dreptate”	10,686	0.67%	0
	Partidul Comuniştilor din Republica Moldova	794,808	50.07%	71
	Partidul Naţional Liberal	44,548	2.81%	0
	Mişcarea social-politică “Pentru Ordine şi Dreptate”	23,099	1.46%	0
	Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova	91,894	5.79%	0
	Partidul Democrat din Moldova	79,757	5.02%	0
	Partidul Ţărănesc Creştin Democrat din Moldova	4,288	0.27%	0
	Blocul electoral “Alianţa Juriştilor şi Economiştilor”	14,810	0.93%	0
	Blocul electoral “Edinstvo”	7,277	0.46%	0
	Valeriu Ghileţchi	27,511	1.73%	0
	Mişcarea social-politică Republicană “Ravnopravie”	7,023	0.44%	0
	Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat din Moldova	27,575	1.74%	0
	Partidul Forţelor Democratice	19,405	1.22%	0
	Partidul Democrat Agrar din Moldova	18,473	1.16%	0
	Blocul electoral “Alianţa Braghiş”	212,071	13.36%	19
	Blocul electoral “Plai Natal”	25,009	1.58%	0
	Iacob Mogoreanu	971	0.06%	0
	Ilie Donică	1,475	0.09%	0
	Partidul Social Democrat din Moldova	39,247	2.47%	0
	Ion Pomană	582	0.04%	0
	Ana Golubenco	1,053	0.07%	0
	Valeriu Lapinschi	1,332	0.08%	0
	Vasile Severin	1,025	0.06%	0
	Dumitru Solomon	478	0.03%	0
	Vasile Trofim	975	0.06%	0
	Mihail Kulev	1,075	0.07%	0

Alegerile prezidenţiale din 4 aprilie 2001 a fost primul exerciţiu de alegere a şefului statului de către Parlament după ce la 5 iulie 2000 a fost modificat articolul din Constituţie cu referire la procedura de alegere a şefului statului, anterior ales prin vot direct. Pentru alegerile prezidenţiale din 4 aprilie 2001, s-au înscris trei candidaţi: Vladimir Voronin, liderul PCRM, Valerian Cristea, deputat comunist şi Dumitru Braghis, prim-ministrul în exerciţiu şi liderul fracţiunii parlamentare “Alianţa Braghiş”. Înaintarea deputatului comunist Valerian Cristea pentru funcţia de preşedinte a fost interpretată drept o încercare a comuniştilor de a se asigura în situaţia în care Vladimir Voronin ar fi fost unicul candidat pentru preşedinţie. Candidatura lui Valerian Cristea ar fi permis respectarea prevederilor Legii cu privire la alegerea şefului statului, care impunea participarea a cel puţin doi candidaţi pentru validarea alegerilor prezidenţiale. La 4 aprilie 2001, Parlamentul Republicii Moldova l-a ales pe liderul Partidului Comuniştilor în funcţia de Preşedinte cu votul a 71 de deputaţi. Ceilalţi candidaţi au primit Valerian Cristea — 3 voturi şi Dumitru Braghiş — 15 voturi. Fracţiunea PPCD a refuzat să participe la votare pe motiv că nu susţine nici unul din cei 3 candidaţi şi pentru a evita speculaţiile politice.