Găgăuzia 2008 | Electorala 2007 | Găgăuzia 2006 | Electorala 2005 | Electorala 2003 | Partide politice

I. Un nou ciclu electoral

Campania electorală pentru alegerea guvernatorului autonomiei găgăuze a intrat în faza finală. La 3 decembrie 2006, aproximativ 85 mii de alegători, locuitori ai autonomiei, îşi vor da voturile pentru 4 candidaţi înregistraţi de către Comisia Electorală Centrală (CEC) din regiune. Intriga în aceste alegeri are un specific foarte pronunţat. Alegerile din Găgăuzia dau startul unui nou ciclu electoral în Republica Moldova. Doar peste o jumătate de an după alegerile guvernatorului Găgăuziei vor avea loc alegerile locale generale. Importanţa ultimelor este deosebită pentru estimarea puterii electorale a forţelor politice cu perspective la parlamentarele din martie 2009. Astfel, victoria unui sau altui candidat la alegerile din 3 decembrie va avea importanţă, deopotrivă, pentru administrarea treburilor publice în Găgăuzia, cît şi pentru evaluarea tendinţelor politice din Republica Moldova.

II. Responsabilităţi împărţite

Alegerile din Găgăuzia sînt interesante din punctul de vedere al relaţiilor dintre Comrat şi Chişinău. Aşteptările sînt modulate de rezultatele alegerilor anterioare. Astfel, după turbulenţele din perioada 1990 — 1993, care au marcat profund negativ relaţiile comunităţii găgăuze cu autorităţile moldoveneşti, alegătorii găgăuzi au avut timp de aproximativ un deceniu marele “privilegiu” să voteze pentru forţe politice care cîştigau alegerile şi guvernau în Republica Moldova. De fapt, preferinţele alegătorilor găgăuzi coincideau cu preferinţele majorităţii electoratului din Republica Moldova, uneori anticipîndu-le. Preferinţele respective au fost legate de forţe politice pro-CSI şi pro-comuniste. Diferenţa este că în Găgăuzia intensitatea acestor preferinţe a fost pe alocuri de cîteva ori mai pronunţată. Şi consecinţele acestor preferinţe au aceeaşi logică — decepţiile cetăţenilor din Găgăuzia se manifesta la fel de pronunţat.

Oricum, elitele găgăuze, care au influenţat votul simplilor cetăţeni, sînt co-arhitecţi cu drepturi depline ai actualelor realităţi moldoveneşti. Din acest punct de vedere, pretenţiile unor lideri din autonomia găgăuză despre responsabilitatea deplină a Chişinăului pentru problemele cu care se confruntă autonomia nu sînt tocmai corecte. În acelaşi timp, nu există nici un temei pentru a crede că dacă cetăţenii de origine găgăuză ar fi votat altfel, condiţia lor ar fi fost mai bună, dat fiind faptul că ponderea găgăuzilor a variat în perioada respectivă de la 3,5 la 4,5%. Astfel, în 1994 în localităţile populate de găgăuzi votarea pentru componentele coaliţiei neformale dintre Partidul Democrat Agrar (PDA) şi Partidul Socialist şi Mişcarea “Unitatea-Edinstvo” (PSMUE), care a obţinut peste 80% din mandatele din noul Parlament, a fost peste media pe ţară. Beneficiul de pe urma acestui vot a fost cît se poate de semnificativ — localităţile populate de găgăuzi au obţinut un statut de autonomie teritorială foarte largă, lucru comentat în raportul Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei .

Deja în cadrul alegerilor locale generale din aprilie 1995 alegătorii din Găgăuzia au început să investească speranţe în ascendenţa Partidului Comuniştilor (PC), reînregistrat în 1994 după alegerile parlamentare. În raionul Comrat votul pentru PC atinsese recordul de 45%, media pe ţară fiind de doar 16%. A fost un semnal clar că în ochii alegătorilor găgăuzi PDA şi PSMUE fusese doar substituenţii temporari ai PC pe perioada (1991–1994) interzicerii acestuia. Primele alegeri ale guvernatorului autonomiei din august 1995 au fost cîştigate de Gheorghii Tabunşcic, cu suportul PDA. Tendinţele care s-au profilat după alegerile locale generale din 1995 au fost reconfirmate la alegerile prezidenţiale din 1996, cînd liderul PC, Vladimir Voronin, a acumulat în Gagauzia de trei ori(!) mai multe voturi (34%) decît media pe ţară (aproximativ 10%), fiind devansat doar de liderul neformal al PDA, premierul Andrei Sangheli. În cel de al doilea tur de scrutin, învingătorul Petru Lucinschi a obţinut în autonomia găgăuză 93% din voturi.

La alegerile parlamentare din 1998 PC a devenit favoritul incontestabil al alegătorilor din autonomia găgăuză, acumulînd 70% din voturi vs. 30% media pe ţară. Chiar dacă PC a rămas în opoziţie după alegerile din 1998, autonomia Găgăuză nu a pierdut relaţia cu guvernanţii de la Chişinău. Astfel, la alegerile Guvernatorului din 1999 în funcţie a fost desemnat Dumitru Croitor, viceministru al Afacerilor Externe, promovat în această funcţie de către Partidul Democrat (PD), după ce devenise deputat pe listele formaţiunii respective, al cărei lider, Dumitru Diacov, devenise Preşedinte al Parlamentului.

În sfîrşit, la alegerile parlamentare din 2001 PC a acumulat în autonomia găgăuză deja 80,5% din voturile alegătorilor, media pe ţară fiind de 50%. Astfel, ofertele PC au coincis cît se poate de precis cu aşteptările alegătorilor din regiune. Coincidenţa aşteptărilor şi realităţilor nu a durat foarte mult timp. Doar peste un an de zile lucrurile s-au schimbat dramatic, autorităţile de la Chişinău inspirînd la începutul lui 2002 organizarea unui referendum de revocare din funcţie a guvernatorului Dumitru Croitor. Referendumul a fost declarat de către Adunarea Populară a Găgăuziei, dar zădărnicit de administraţia guvernatorului, care pentru calmarea spiritelor a decis să se retragă benevol din funcţie. Detaliile acestui conflict nu reprezintă subiectul acestui articol, dar este de amintit că Preşedintele Voronin a adus grave acuzaţii publice la adresa lui Croitor, lucruri care nu au fost confirmate de justiţie. Faptul că doar peste aproximativ un an, Croitor a fost numit în funcţia de ambasador al Republicii Moldova la Geneva a lăsat impresia că în calitatea sa de guvernator Croitor pur şi simplu nu s-a înscris în “verticala puterii de stat”.

Astfel, noua realitate politică din Găgăuzia s-a ciocnit după alegerile parlamentare din 2001 de idealul rîvnit de aducere la guvernare, pe cale absolut democratică, a unui partid comunist, despre care se ştia că are o viziune foarte clară a ceea ce este puterea şi cum trebuie administrate treburile publice. În noiembrie 2002, parlamentarul PC, Gheorghii Tabunşcic, a cîştigat alegerile anticipate pentru funcţia de guvernator al Găgăuziei într-o campanie electorală criticată de observatorii locali şi cei din partea OSCE şi Consiliului Europei.

O dată cu demisia lui Croitor şi realegerea lui Tabunşcic relaţiile dintre Comrat şi Chişinău, mai mult sau mai puţin insipide pe o perioadă de aproximativ 7 ani, au căpătat un gust amar. În prim-plan au revenit reproşurile elitei găgăuze, opozante faţă de Chişinău. Decepţia alegătorilor găgăuzi pentru starea de lucruri care se manifesta şi anterior printr-un absenteism crescînd s-a făcut şi mai pronunţată. Participarea la alegeri scăzînd de la peste 80% în parlamentarele din 1994 pînă la 58% la parlamentare din 2005. În cele trei cicluri de alegeri regionale rata participării a scăzut de la 70% la 42%. Astfel, dacă la primele alegeri pluraliste rata de participare era net peste media pe ţară, în prezent aceasta a ajuns net sub media pe ţară. Doar în municipiul Chişinău rata de participare la orice tip de alegeri este mai proastă decît în Găgăuzia.

Gradul de decepţie a alegătorilor găgăuzi s-a manifestat plenar în cadrul ultimelor alegeri parlamentare din martie 2005 cînd şi-au schimbat radical atitudinea faţă de PC, votîndu-l în proporţie de doar 30%, faţă de cele 80% din 2001. Astfel, lucrurile s-au inversat, în Găgăuzia suportul pentru PC devenind deja de 1,5 mai mic decît media pe ţară. Curiozitatea este că inversia este o manifestare de coerenţă, cînd după mai bine de 10 ani după alegerile parlamentare din 1994 alegătorii găgăuzi reconfirmă, de fapt, opţiunea lor mai veche, votînd în proporţie de 50% blocul electoral “Patria-Rodina”, constituit de socialiştii PSMUE-ului anului 1994. Mesajul este cît se poate de clar — majoritatea alegătorilor găgăuzi pledează constant pentru forţe politice cu un mesaj pro-CSI şi pro-rusesc. Este un fapt care nu poate fi ignorat şi care trebuie luat în consideraţie — găgăuzii consideră Rusia drept un fel de garanţie a existenţei lor, lucru care se regăseşte în atitudinile găgăuzilor faţă de Transnistria.

III. Ofertele candidaţilor

Este de menţionat faptul că toţi concurenţii pentru funcţia de guvernator reprezintă “liga superioară” a elitei politice şi administrative din Găgăuzia: guvernatorul în exerciţiu — Gheorhghii Tabunşcic; fostul procuror al Găgăuziei, în prezent viceprocuror general al Republicii Moldova — Alexandr Stoianoglo; primarul municipiului Comrat, capitala autonomiei — Nicolai Dudoglo; primarul oraşului Ceadîr-Lunga, unul din principalele centre economice din autonomie — Mihail Formuzal. Ofertele candidaţilor au foarte mult în comun: întărirea autonomiei; delimitarea relaţiilor dintre Comrat şi Chişinău; modernizarea economiei; dezvoltarea sferei sociale etc. Detaliile sînt cele care contează şi împart ofertele candidaţilor după criteriul preponderenţei factorului politic sau administrativ. Din acest punct de vedere, Gheorghii Tabunşcic şi Mihail Formuzal reprezintă tandemul politic — primul luptă pentru menţinerea funcţiei şi este susţinut de partidul de guvernămînt, al doilea se consideră persecutat de autorităţi (în ultimii doi ani împotriva lui au fost intentate 8 dosare penale), fiind susţinut explicit de o parte a opoziţiei de la Chişinău. Tandemul Dudoglo — Stoianoglu pune accentul pe soluţionarea problemelor social-economice. Deşi componenta politică persistă în programele şi mesajele lor, ele nu poartă caracterul de confruntare caracteristic pentru primul tandem.

Cu toate acestea, toţi cei patru concurenţi s-au înregistrat în calitate de candidaţi independenţi. Există două explicaţii pentru acesta: a) după modificarea legii partidelor din 1998 a devenit imposibilă existenţa partidelor regionale; b) la alegerile regionale din Găgăuzia a candida din partea vreo unei formaţiuni politice nu dă nici un avantaj, oricum, toţi pretendenţii trebuie să colecteze şi să prezinte CEC-ului un anumit număr de semnături ale cetăţenilor cu drept de vot.

Experienţa anterioară evocă fără putinţă de tăgadă că suportul forţelor politice de la Chişinău a avut un impact semnificativ, dacă nu hotărîtor, asupra rezultatelor alegerilor guvernatorului. Şi de această dată relaţiile celor patru candidaţi independenţi la funcţia de guvernator cu forţele politice de la Chişinău este destul de pronunţată. Aceasta face ca factorul politic în alegerile curente să fie mai pronunţat decît cel administrativ. La toate alegerile precedente ale guvernatorului a învins candidatul susţinut de forţele politice guvernante la Chişinău. În situaţia creată, acest lucru pare să reprezinte principala intrigă a alegerilor — se va pune capăt acestei tradiţii sau nu. Faptul respectiv face ca pînă în ultimul moment să rămînă neclar — cine are totuşi cele mai mari şanse să învingă în aceste alegeri?

Gheorghii Tabunşcic, guvernatorul în exerciţiu, beneficiază de factorii caracteristici pentru un candidat al partidului de guvernămînt — resurse administrative, suportînd, în acelaşi timp, consecinţele de a fi principala ţintă a atacurilor opoziţiei. Experienţa Republicii Moldova din ultimii 6 ani demonstrează că beneficiile acestei ipostaze devansează cu mult dezavantajele. Astfel, orice evenimente de importanţă majoră care se întîmplă sau sunt organizate de autorităţi în preajma alegerilor sînt trecute pe seama intenţiei guvernanţilor de a influenţa votul alegătorilor: organizarea unor importante mitinguri, simpozioane sau congrese (cum a fost organizarea în luna iunie sub egida şefului statului şi a guvernatorului în exerciţiu a primului congres al găgăuzilor de pretutindeni); darea în exploatare a unor obiecte de menire socială etc. — toate acestea sînt elemente ale comportamentului electoral caracteristic tuturor guvernărilor anterioare din Republica Moldova. Ele pe bună dreptate sînt trecute de către opoziţie pe contul menajării propriilor interese. Problema e că ele nu pot fi calificate în mod explicit drept abuz administrativ şi de aceea nu pot fi sancţionate, cei care practică astfel de lucruri le consideră elemente de “planificare strategică”. Singura soluţie la care recurge opoziţia este insistarea asupra semnării unor coduri de bună conduită, lucru care de obicei este ignorat. O altă unealtă la care recurge opoziţia este invocarea tezei că eventualele succese sînt obţinute nu datorită, ci în pofida acţiunilor guvernanţilor. Oricum, este un fapt greu de contestat că în autonomia Găgăuză calitatea vieţii, la fel ca pe restul teritoriului Republicii Moldova, s-a îmbunătăţit puţin, localităţile găgăuze arată mult mai îngrijite decît acum cîţiva ani.

Discrepanţa dintre avantajele şi dezavantajele candidatului susţinut de putere este amplificată de calitatea legislaţiei electorale locale. Dat fiind faptul că Găgăuzia este o entitate cu populaţie preponderent rurală, voinţa electorală a cetăţenilor este în mod semnificativ influenţată, la fel ca pe întregul teritoriu al Republicii Moldova, de elita administrativă, intelectuală şi de cea duhovnicească locală. Această influenţă nu poate fi măsurată, iar efectele ei nu pot şi contestate în justiţie. Faptul că toate alegerile anterioare ale guvernatorului Găgăuziei au fost cîştigate de persoane susţinute de forţele guvernante din Chişinău poate servi un factor de încurajare pentru actualul guvernator. S-ar putea ca alegătorii găgăuzi să rămînă reticenţi faţă de “ispitirea sorţii” prin susţinerea liderului opoziţiei politice locale.

Mihail Formuzal a intrat în competiţia electorală cu imaginea unui administrator competent şi a unui politician persecutat de autorităţile centrale. El şi-a testat calitatea de om politic în confruntarea cu actualul guvernator la alegerile din octombrie — noiembrie 2002. Anturajul lui acreditează ideea că ambiţia şi concurenţă pe care i-a făcut-o şi continuă să i-o facă actualului guvernator ar fi generat persecuţiile împotriva lui.

Un recent sondaj de opinie îl identifică pe liderul opoziţiei din Găgăuzia, Mihal Formuzal, drept candidatul cu cele mai mari şanse să învingă. Totuşi, rezultatele sondajului ridică semne de întrebare legate de faptul că cercetarea sociologică ar fi fost comandată telefonic de o organizaţie ucraineană despre care nu se ştie ce interes ar putea avea pentru evoluţiile din Republica Moldova. Sondajul a fost efectuat de Centrul republican de informaţii şi studierea opiniei publice “Socio-inform”, organizaţie, rezultatele cercetărilor sociologie ale căreia s-au deosebit anterior dramatic de rezultatele altor instituţii de profil, dar şi de realităţi. În plus, sondajul a fost comentat de un analist cu preferinţe politice foarte clar pronunţate. Toate aceste lucruri lasă impresia mai degrabă a unui joc politic, decît a unei cercetări sociologice autentice.

Se pare că sondajul a avut drept scop acreditarea ideii că şansele lui Formuzal trebuie estimate prin prisma rezultatelor alegerilor parlamentare din 2005, înregistrate în autonomia găgăuză. Aşa sau altfel, comportamentul alegătorilor la alegerile guvernatorului se poate deosebi de cel de la alegerile parlamentare. La parlamentare votul de protest este mai probabil decît la alegerile guvernatorului. Programul şi mesajul lui Formuzal, cu o anumită tentă de confruntare cu guvernarea de la Chişinău, poate reprezenta un impediment în manifestarea simpatiei faţă de el prin vot, lucru care l-ar putea avantaja pe guvernatorul în exerciţiu. Fără îndoială, Formuzal a cîştigat simpatia multora atunci cînd a fost reţinut în toamna lui 2005 şi pus în libertate, se zice, la insistenţa Misiunii OSCE în Republica Moldova. După începerea campaniei electorale, apelul unui şir de partide politice din Republica Moldova de a stopa pe perioada electorală examinarea în justiţie a cauzelor împotriva lui Formuzal a avut un efect favorabil acestuia. Preşedintele Vladimir Voronin a făcut publică o declaraţiei în acest sens care, de asemenea, a avut un efect pozitiv. Se crede că şi de această dată rolul Misiunii OSCE şi a ambasadorilor statelor UE şi SUA a fost determinant în asigurarea unei campanii electorale normale.

Merită menţionat faptul că Mihail Formuzal a fost susţinut în mod explicit de forţe politice extraparlamentare din Republica Moldova — Partidul Popular Republican, unul din liderii căruia este Formuzal, Partidului Social-Democrat şi Blocul “Patria-Rodina-Ravnopravie”. Suportul implicit pentru Formuzal a fost exprimat de forţe politice parlamentare de opoziţie — Partidul Democraţiei Sociale şi Alianţa “Moldova Noastră”. Explicaţia este că în programul său electoral Formuzal promite că va cere modificarea Constituţiei Republicii Moldova în sensul introducerii clauzei referitoare la dreptul Găgăuziei la autodeterminare externă în cazul aderării Republicii Moldova la România. Probabil, partidele parlamentare de opoziţie au dorit să evite o eventuală susţinere a unei astfel de iniţiative.

Campaniile lui Nicolai Dudoglo şi Alexandr Stoianoglo s-au deosebit de cele ale candidaţilor menţionaţi mai sus în virtutea factorilor deja invocaţi. În pofida calităţilor şi performanţelor acestora, manifestarea lor a fost percepută de alegători, mai degrabă, drept neutră din punct de vedere politic. Prin aceasta ei s-au pus, oarecum, în afara show-lui politic. Participarea lor la alegeri este o manifestare absolut normală şi legitimă a ambiţiilor politice ale unor persoane care au atins poziţii publice importante şi chiar impresionante. Impactul participării lor este că au canalizat opţiunile electoratului în anumite albii, putînd în eventualitatea celui de al doilea tur să le orienteze în direcţii convenabile. Nu pot fi excluse nici surprizele de ieşire în turul doi a unuia dintre aceştia.

Concluzii

1. Intriga alegerilor guvernatorului Găgăuziei se va menţine, după toate probabilităţile, pînă la încheierea numărării voturilor celui de al doilea tur de scrutin, deşi surprizele nu pot fi excluse în niciun fel.
2. Victoria candidatului puterii sau al opoziţiei va avea un impact doar pentru partidul de guvernămînt. În primul caz, PC îşi va reconfirma dominaţia absolută şi pretenţia la victoria în alegerile locale generale. Pierderea candidatului puterii nu va fi dramatică pentru soarta PC, care depinde mai mult de evoluţia situaţiei social-politice din Republica Moldova per ansamblu. Acest lucru este bine ştiut şi utilizat cu pricepere în cazul embargoului Rusiei la produsele moldoveneşti.
3. În eventualitatea victoriei candidatului opoziţiei puterea centrală va trebui să întreprindă eforturile necesare pentru normalizarea relaţiilor dintre Comrat şi Chişinău. Acest lucru este important sub toate aspectele perspectivei europene a Republicii Moldova.