Electorala 2009: Alegeri parlamentare anticipate | Alegeri prezidenţiale | Alegeri parlamentare din 5 aprilie

Găgăuzia 2008 | Electorala 2007 | Găgăuzia 2006 | Electorala 2005 | Electorala 2003 | Partide politice

Alegeri / Comentarii /

Igor Boţan, 30 decembrie 2006

La 22 decembrie, Curtea de Apel de la Comrat a confirmat legalitatea desfăşurării celor două tururi de scrutin, din 3 şi 17 decembrie, şi alegerea liderului opoziţiei regionale, Mihail Formuzal, în funcţia de Guvernator al Găgăuziei. Interesul pentru alegeri, la fel ca şi pentru consecinţele rezultatelor acestora a fost şi rămîne unul mare. Acest interes a fost menţinut şi datorită şirului de evenimente generate sau colaterale procesului electoral. Astfel, alegerile din regiune: 1) au dat startul unui nou ciclu electoral, reanimînd cumva intriga relaţiilor putere — opoziţie; 2) s-au desfăşurat concomitent cu alegerile din regiunea separatistă — Transnistria, impunînd compararea celor două campanii; 3) au atras atenţia comunităţii internaţionale datorită prevederilor Planului de Acţiuni Uniunea Europeană — Republica Moldova; 4) au readus în prim-plan problema relaţiilor Chişinău — Comrat, văzute prin prisma revendicărilor din partea concurenţilor electorali; 5) prin rezultatele sale, evocă o eventuală perspectivă sumbră de manifestare a “sindromului Urechean” pentru guvernarea lui Mihail Formuzal etc.

1) Victoria candidatului opoziţiei nu a reprezentat o surpriză, mai degrabă a fost surprinzător că reprezentatul puterii nu a putut ajunge nici măcar în al doilea tur de scrutin. Sînt cel puţin trei factori, oarecum legaţi între ei, care explică acest fenomen:

1. cetăţenii de origine găgăuză întotdeauna şi-au manifestă deschis simpatiile pro-ruseşti. Asta explică de ce Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) s-a bucurat de cea mai mare susţinere în regiunea găgăuză (peste 80% la alegerile din 2001) atunci cînd se declara promotor deschis al unei politicii externe pro-ruseşti. Schimbarea la limita anilor 2003–2004 a vectorului politicii externe (nu contează daca e vorba de o schimbare la nivel retoric sau reală) şi-a avut imediat impactul la alegerile parlamentare din martie 2005, cînd suportul pentru Partidul Comuniştilor a scăzut pînă la 30%;

2. modul în care comportamentul autorităţilor centrale l-a forţat în 2002 pe fostul guvernator, Dmitri Croitor, să-şi prezinte demisia, a fost o provocare ofensatoare pentru autonomia găgăuză şi cetăţenii ei. Acest comportament a reprezentat şi un prilej pentru propaganda separatistă de la Tiraspol de a instiga găgăuzii la nesupunere, lucru care se regăseşte oarecum în recentul “caz Burgudji”, precum şi un argument pentru neacceptarea ofertei Chişinăului de autonomie largă pentru Transnistria;

3. renunţarea Chişinăului la modelul federalist şi acţiunile de “blocare economică” a Transnistriei au alimentat simpatiile găgăuzilor pentru Transnistria, lucru uşor de imaginat, luînd în consideraţie “solidaritatea separatistă” a găgăuzilor şi a transnistrenilor de la începutul anilor ’90. Aceasta mai cu seamă că PCRM, pronunţîndu-se la începutul guvernării sale în favoarea unei soluţii federaliste a conflictului transnistrean, a promis Comratului un loc la masa de negocieri cu Tiraspolul şi un eventual statut similar cu cel al Transnistriei în calitate de subiect al federaţiei moldoveneşti, lucru fixat în faimosul “Memorandum Kozak”, respins de autorităţile moldoveneşti.

Din considerentele menţionate mai sus, era de aşteptat ca toţi aceşti factori să se manifeste în cadrul alegerilor guvernatorului autonomiei. La fel, era de aşteptat ca doar un candidat al opoziţiei, perceput drept politician şi nu doar administrator, să poată pretinde victoria. În acest sens, vom aminti că persecuţiile împotriva lui Formuzal prin cele 8 dosare penale intentate pentru presupuse crime economice, comise în calitatea sa de primar de Ceadîr-Lunga, au început la scurt timp după ce Formuzal devenise principalul concurent al candidatului PCRM la alegerile guvernatorului din 2002. De aceea, la recentele alegeri, anume Formuzal a şi fost perceput drept politicianul de opoziţie în programul electoral şi în lozincile căruia s-au regăsit în mod explicit factorii menţionaţi mai sus. Este interesant că contracandidatul lui Formuzal din cel de al doilea tur de scrutin — Nicolai Dudoglo, lansînd promisiuni electorale practic similare, nu a putut pretinde rolul de politician capabil să se opună eventualelor presiuni ale Chişinăului. În consecinţă, avînd după primul tur de scrutin practic acelaşi rating şi o presupusă susţinere a Chişinăului în cel de al doilea tur, Dudoglo nu a putut atrage majoritatea simpatiilor celor care în primul tur au votat pentru candidatul puterii. Astfel, se poate concluziona că persecutarea lui Formuzal s-a transformat din handicap într-un atu electoral. Este adevărat că pe viitor acest lucru ar putea să-i aducă mari dureri de cap în timpul exercitării mandatului de guvernator. Pe de altă parte, procedînd în continuarea de aceeaşi manieră, Chişinăul îşi va cultiva în permanenţă opozanţi la Comrat, lucru inutil şi chiar periculos.

2) Desfăşurarea alegerilor în Găgăuzia concomitent cu cele din Transnistria, pentru alegerea “preşedintelui” regiunii separatiste, a fost o coincidenţă legată de termene prestabilite. Oricum, interesul pentru compararea celor două campanii a fost foarte mare, mai ales la Tiraspol. Vorba e că Planul ucrainean de reglementare a conflictului transnistrean, asupra căruia insistă în continuare autorităţile moldoveneşti şi cele ucrainene, prevede că acest lucru ar urma să fie realizat prin democratizarea regiunii separatiste. Drept mecanism al declanşării procesului de democratizare a fost identificat — alegerile corecte, monitorizate de misiuni internaţionale competente. Tiraspolul s-a opus Planului ucrainean, dar insistenţa Kievului şi dependenţa de poziţia acestuia a făcut ca liderii separatişti să se preocupe serios de anumiţi factori de decor democratic: a) “constituirea societăţii civile” prin organizaţii controlabile de genul “Prorîv”; b) clonarea partidelor politice, care sînt, mai degrabă, “capetele aceluiaşi dragon” ce cresc din “trunchiul separatist”; c) adunarea unei vechi “clientele internaţionale”, fidele regimului separatist, cu pretenţia de “misiune internaţională de monitorizare a alegerilor” etc. Toate aceste eforturi organizatorice şi financiare au fost deconspirate momentan şi neaşteptat de aşa-zisul ministru de externe al Transnistriei, Valerii Liţcai, care din orgoliul de pretinsă originalitate a recunoscut un adevăr, expus în mod public — democraţia transnistreană e o “democraţie de război”, adică una butaforică şi foarte defectuoasă. Sinceritatea l-a costat scump pe Liţcai.

Din considerentele menţionate, pentru liderii de la Tiraspol o eventuala prăbuşire a alegerilor în Găgăuzia ar fi fost, sub mai multe aspecte, salvatoare. În afara atenuării efectelor sincerităţii lui Liţcai, prăbuşirea alegerilor în Găgăuzia i-ar fi dat regimului separatist un important argument în lupta pentru recunoaştere internaţională, susţinută făţiş de Rusia. Vorba e că în excelentul studiu “Dezgheţarea unui conflict îngheţat: Aspecte legale ale crizei separatiste din Moldova”, prezentat în iulie a.c. la Chişinău, profesorul Christofer Borgen de la The Association of the Bar of the City of New York (ABCNY) afirmă că practica internaţională ia in consideraţie nivelele de democraţie ale statelor recunoscute şi regimurilor separatiste aflate în conflict cu ele, atunci cînd se decide recunoaşterea sau nerecunoaşterea ultimelor. Anume din această perspectivă pot fi înţelese eforturile Tiraspolului de a influenţa alegerile din Găgăuzia prin: a) organizarea unor pretinse sondaje de opinie de către instituţii transnistrene; b) instituirea filialei “Prorîv” la Comrat; c) difuzarea unor informaţii imposibil de verificat privind organizarea în suburbiile Chişinăului a unui congres clandestin al găgăuzilor, alternativ celui organizat de autorităţi la Comrat; d) editarea la Comrat a unei publicaţii în suportul unuia din candidaţii la funcţia de guvernator etc. Toate aceste acţiuni cu caracter provocator urmau, probabil, nu doar să influenţeze rezultatele alegerilor, ci să provoace, eventual, contestarea acestora în eventualitatea înfrîngerii candidatului puterii. Acest lucru a fost aproape de realizare după primul tur de scrutin. Se pare că doar mesajele ambasadorilor străini şi cele ale misiunilor instituţiilor internaţionale acreditate la Chişinău au eliminat pericolul unui astfel de scenariu. S-ar putea ca Preşedintele Voronin să-i fi avut în vedere anume pe ambasadori, atunci cînd se referea recent la necesitatea “premierii” celor care au contribuit la realizarea unui proces electoral corect în Găgăuzia!?

Comparînd alegerile din Găgăuzia şi Transnistria mai este un lucru interesat de menţionat — în alegerile din Transnistria candidatul opoziţiei a fost hărţuit pînă cînd devenise clar că PCRM nu va contesta înfrîngerea candidatului său. În orice caz, imediat după recunoaşterea înfrîngerii candidatului puterii în Găgăuzia, autorităţile transnistrene au decis înregistrarea candidatului opoziţiei în alegerile de acolo, cu doar cîteva zile pînă la ziua scrutinului, adică fără ca acesta să fi putut face agitaţie electorală în favoarea sa. Evident, pe fundalul eventualei contestări de către candidatul puterii a rezultatelor alegerilor în Găgăuzia, neînregistrarea candidatului opoziţiei transnistrene ar fi fost un eveniment mai puţin important. N-a fost să fie, oricum corelaţia evenimentelor pare impresionantă.

3) Orice gen de alegeri focalizează spre sine liniile de comportament ale puterii, opoziţiei, instituţiilor publice abilitate, instituţiilor locale şi internaţionale de profil etc. Nici un fel de raport privind eventuale succese ale implementării Planului de Acţiuni UE — Republica Moldova nu ar fi avut credibilitate dacă alegerile din Găgăuzia ar fi fost calificate drept nedemocratice. În acest sens, atenţia pe care au acordat-o alegerilor ambasadorii statelor UE, inclusiv ale celor în curs de aderare, ai SUA şi Turciei, a avut un impact determinant asupra corectitudinii desfăşurării lor. “Happy end”-ul alegerilor din Găgăuzia se datorează în mare parte clauzei din Planul de Acţiuni Uniunea Europeană — Republica Moldova, care prevede în mod expres necesitatea asigurării desfăşurării alegerilor libere şi corecte. Anume acest lucru a fost invocat în adresările comune ale ambasadorilor şi reprezentanţilor instituţiilor menţionate. Efectul a fost cît se poate de pozitiv atît pentru opoziţia găgăuză, cît şi pentru imaginea Republicii Moldova. Nu poate exista, în principiu, o dovadă mai concludentă a unor alegeri libere şi corecte, decît victoria candidatului opoziţiei într-o campanie acerbă, dar fără scandaluri majore. Din acest punct de vedere, Chişinăul a cîştigat “competiţia pentru democraţie” cu Tiraspolul. Într-adevăr, în autonomia găgăuză, într-o luptă electorală dură, a cîştigat opoziţia, iar în Transnistria, în condiţiile unei “democraţii de război” alegerile au fost “cîştigate” a patra oară de aceeaşi persoană, iar pe de asupra, în calitate de “observatori internaţionali” au figurat liderii celor mai şoviniste formaţiuni politice din Rusia.

4) După alegeri în prim plan revin relaţiile Chişinău — Comrat. Se poate afirma că autorităţile Republicii Moldova au o excelentă ocazie să-şi îmbunătăţească imaginea internaţională de pe urma alegerilor din Găgăuzia, cîştigate de opoziţie. Pentru aceasta, problema relaţiilor de mai departe dintre Chişinău şi Comrat trebuie tratată cu maximă prudenţă şi inteligenţă. Pentru o astfel de abordare există speranţe fondate şi premise. Există însă şi mari riscuri.

În primul rînd, pierderea alegerilor în Găgăuzia nu atrage în mod iminent vreun pericol major pentru calitatea PCRM de partid dominant în Republica Moldova. În conformitate cu datele recentelor sondaje de opinie, tendinţele de declin relativ al rating-ului PCRM nu sînt legate de efectele “sindromului găgăuz”. PCRM n-are motive să se teamă prea tare de rezultatele alegerilor din Găgăuzia, care sînt doar o confirmare a unor tendinţe stabilite încă în 2005. Tendinţa respectivă este specifică doar Găgăuziei şi nu este caracteristică Republicii Moldova per ansamblu. Evident, “sindromul găgăuz” va fi folosit de opoziţie în scopuri propagandistice, însă impactul va fi nesemnificativ.

În al doilea rînd, riscurile răbufnirii unui conflict separatist în Găgăuzia ca urmare a victoriei opoziţiei sînt exagerate de unii experţi. În acest sens, platforma electorală şi sloganurile lui Mihail Formuzal nu au conţinut nimic ce ar fi putut trezi îngrijorarea Chişinăului. În aparenţă, cele mai provocatoare lucruri din platforma lui Formuzal nu au fost decît o reproducere fidelă a unor clauze din legile Republicii Moldova şi, oarecum cu ironie, a unor promisiuni făcute de actualul partid de guvernămînt: modificarea Constituţiei cu inserarea în ea a clauzei referitoare la dreptul Găgăuziei la autodeterminarea externă în eventualitatea pierderii suveranităţii de către Republica Moldova; delimitarea mai clară a competenţelor centrului şi regiunii etc. În acest sens, este curios că contracandidatul lui Mihail Formuzal — Nicolai Dudoglo, mai agreat de PCRM în cel de al doilea tur de scrutin, a inserat în programul său electoral şi clauza participării obligatorii a Găgăuziei la negocierile privind procesul de reglementare a conflictului transnistrean. Invocarea faptului că Formuzal ar fi fost susţinut de regimul separatist de la Tiraspol, pe motiv că acolo se tipărea ziarul “Gagauz Halcî”, cale l-a susţinut în alegeri, stîrneşte un uşor zîmbet. Acest lucru poate fi tratat mai degrabă ca o glumă nevinovată la adresa PCRM, care pe cînd era în opoziţie, de asemenea, îşi tipărea producţia poligrafică în Transnistria. De fapt, la modul serios, nu există premise şi nici posibilităţi reale pentru separatism în Găgăuzia: a) statutul regiunii este demult determinat, iar instituţiile democratice europene l-au calificat drept excesiv de generos din partea Chşinăului, problema ţinînd, mai degrabă, de capacitatea Comratului şi Chişinăului de aplica prevederile lui în mod adecvat; b) în Găgăuzia nu sînt dislocate trupe şi depozite străine de muniţii; c) potenţialul economic al regiunii nu-i permite conducerii acesteia să provoace nefondat centrul, pe motiv de eventuale măsuri de represiune economică. Din acest punct de vedere, a fost absolut previzibilă declaraţia de după alegeri a lui Mihail Formuzal, care, în calitatea sa de învingător, s-a pronunţat în favoarea menţinerii unor relaţii de cooperare dintre noile autorităţi de la Comrat şi cele de la Chişinău. Acest lucru confirmă înţelegerea adecvată a situaţiei şi maturitatea lui politică. Dar, despre complexitatea condiţiilor de guvernare a lui Mihal Formuzal se va putea vorbi abia peste un an. Astfel, în luna mai 2007 vor avea loc alegerile locale generale, în cadrul cărora vor fi aleşi primarii şi consiliile locale, inclusiv în autonomia găgăuză. Rezultatele acestor alegeri vor avea un impact hotărîtor asupra configuraţiei Adunării Parlamentare a Găgăuziei, care va fi aleasă în august-septembrie 2007. Cu certitudine, PCRM va dori să-şi ia revanşa în aceste instituţii publice, iar Formuzal va intra în competiţie cu puterea centrală întru asigurarea unor condiţii pentru alegeri libere şi corecte în regiune.

În general, o abordare pragmatică şi binevoitoare a relaţiilor Chişinăului cu Comratul ar putea aduce mare cîştig de imagine Republicii Moldova în Europa, Găgăuzia putînd fi tratată şi prezentată ca un “condiment” al vieţii politice moldoveneşti.

5) Deşi ultimele declaraţii ale Preşedintelui Voronin, referitoare la rezultatele alegerilor din Găgăuzia, par a fi încurajatoare, experienţa ultimilor ani lasă destule motive de îngrijorare. Lucrurile se vor clarifica puţin abia după ce Mihail Formuzal va fi investit în funcţia de guvernator, fiind desemnat prin decret prezidenţial şi în funcţia de membru al executivului Republicii Moldova, aşa cum prevede Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) şi cum s-a procedat anterior (tradiţional, anterior Preşedintele ţării a participat la toate ceremoniile de inaugurare în funcţie a Guvernatorului ales al Găgăuziei). Dar şi după aceasta nu vor dispare semnele de întrebare referitoare la relaţia Comrat — Chişinău. Vorba e că Mihail Formuzal este unul dintre liderii Partidului Popular Republican (PPR), formaţiune promotoare a celei mai vehemente şi acide critici la adresa PCRMRM şi Preşedintelui Voronin. PPR acuză actuala guvernare din Republica Moldova nu de te miri ce, ci de uzurparea puterii de stat. Deocamdată, nu se ştie cum se va simţi Mihail Formuzal în dubla funcţie, pe de o parte, de membru al Guvernului, iar, pe de altă parte, în cea a unuia dintre liderii PPR.

Din mai multe puncte de vedere, situaţia lui Mihail Formuzal ne aminteşte de cea de acum cîţiva ani a actualului lider al Partidului “Alianţa Moldova Noastră” (AMN) — Serafim Urechean. Acesta a început să fie persecutat pe cînd era primar general al Chşinăului şi membru din oficiu al Guvernului. Calitatea de membru al Guvernului i-a fost retrasă prin modificări legislative. După realegerea sa în funcţia de primar de Chişinău în 2003, în pofida opunerii exprimate în mod public de către Preşedintele Voronin, Urechean nu a mai putut activa normal, fiind nevoit să-şi părăsească în 2005 funcţia, la jumătate de termen, în favoarea celei de deputat în Parlament. Pretenţia lui Serafim Urechean de a prelua puterea în Republica Moldova, în calitate de lider al opoziţiei unite la alegerile parlamentare din 2005, a eşuat. Ulterior şi rolul de lider al opoziţiei parlamentare a început să fie erodat.

Eventualele ambiţii parlamentare ale lui Formuzal vor fi şi ele testate în alegerile din 2009, precum va fi testată şi trăinicia relaţiei sale cu PPR. Dar pînă atunci, sau mai bine zis, chiar imediat, relaţiile lui Formuzal cu guvernarea centrală vor trebui să treacă testul “cazului Burgudji”. Aparent, Formuzal nu are nici o obligaţie faţă de Ivan Burgudji. Dar, lucrurile nu ne apar atît de simple, dacă ne amintim de relaţia fostului guvernator, Dmitri Croitor, cu Burgudji. După retragerea sa benevolă din funcţia de guvernator, ca urmare a presiunilor centrului şi acceptarea funcţiei de ambasador al Republicii Moldova la Geneva, Croitor şi-a lezat dramatic imaginea în Găgăuzia pentru că nu s-a mai implicat în soarta lui Burgudji. Ultimul a fost condamnat la privaţiune de libertate pentru zădărnicirea în februarie 2002 a desfăşurării referendumului declarat de Adunarea Populară a Găgăuziei în vederea rechemării din funcţia de guvernator a lui Dmitri Croitor. Esenţa problemei e că Burgudji, care îndeplinea funcţia de şef al Direcţiei juridice a Adunării Populare, nu a făcut altceva decît să îndeplinească indicaţiile date în scris de autorităţile regionale.

Revenind la Formuzal, merită menţionat faptul că el a profitat, oarecum, în campania electorală de suportul ziarului “Gagauz Halkî”, editat de Burgudji la Tiraspol, unde ultimul s-a stabilit de mai bine de un an, după ce şi-a ispăşit în 2004 pedeapsa penală. De atunci, Burgudji nu-şi mai făcuse apariţia în Găgăuzia decît în ziua desfăşurării celui de al doilea tur de scrutin, cînd a şi fost reţinut de poliţie. Deocamdată, în mod straniu, nu se fac publice motivele reţinerii lui. Figura lui Burgudji este una extrem de controversată, la începutul anilor ’90, în perioada conflictului separatist, el a fost comandant al batalionului paramilitar “Bugeac”, ulterior a mai figurat în cîteva conflicte cu caracter politic, dar după ispăşirea pedepselor penale nu există motive pentru îngrădirea drepturilor lui constituţionale. Or, tocmai acest lucru îngrijorează în cazul recentei lui reţineri. Speculaţiile precum că Burgudji, care, orice s-ar spune despre el, este un om curajos, ar îndeplini o misiune de “cal Troian” al regimului separatist de la Tiraspol, rămîn speculaţii, atîta timp cît oficialităţile nu explică care sînt motivele reţinerii lui Burgudji.

Ţinînd cont de o tristă tradiţie, încetăţenită deja în Republica Moldova, cînd oponenţii politici ai guvernării sînt reţinuţi sau timp îndelungat persecutaţi, ar fi extrem de important ca recentul “caz Burgudji” să fie cît mai curînd soluţionat. Asta fiindcă, cazul respectiv va fi tratat prin prisma relaţiilor puterii centrale cu autonomia. Altminteri, Mihail Formuzal, în calitatea lui de guvernator şi ţînînd cont de istoria lui Croitor, nu-şi va putea permite să lase ca recenta lui victorie să fie pătată de lipsa curajului de a se expune deschis şi tranşant în favoarea elucidării “cazului Burgudji”. Ar fi contraproductiv şi chiar dăunător ca Chişinăul să pună noi presiuni asupra lui Formuzal prin intermediul acestui caz. De asemenea, rămîne deschisă problema examinării şi soluţionării dosarelor împotriva lui Formuzal însăşi, deoarece moratoriul instituit pe perioada campaniei electorale a expirat. Soluţionarea rapidă a cazurilor menţionate ar fi un semnal de bun augur.